18 Jan

Despre stres

Origine

Cuvântul “stres” este de origine engleză și circumscrie o serie de substantive înrudite ca înteles, dar ce au totuși nuanțe ușor diferite: presiune, apăsare, efort, solicitare, tensiune, constrângere, încordare nervoasă. În limba româna, termenul de stres a fost preluat inițial cu ortografia din limba engleză (stress) pentru ca mai apoi ortografia să fie adaptată, cu un singur “s”(stres) atunci când au aparut derivatele adjectivale (stresant), substantivale (stresor) și verbale (a stresa).
În Anglia, în secolul al XVII-lea, stres însemna “stare de depresie în raport cu oprimarea sau duritatea, cu privațiunile, oboseala și, într-un sens mai general, adversitatea vietii”.
Mai târziu, în secolul al XIX-lea, apare noțiunea conform căreia condițiile de viață agresive (stres) pot antrena suferințe fizice sau mentale (străin).
În anul 1872, Darwin publica “teoria evolției”. În opinia sa, frica, o caracteristică permanentă a omului și a animalului, are rolul de a mobiliza organismul pentru a face față pericolului. El numește nu numai emoția, ci și actul emoțional ce are loc în fața unei situații de urgență: “fuga sau lupta”.
O altă figură marcantă a acestui secol este William James care în anul 1884 pune întrebarea “Ce este emoția ?”, iar în 1890 își publica “tratatul de psihologie” și anunța că procesul psihic este secundar procesului fizic. William James acordă o mare importanță autoevaluării perceptive, reluată în psihologia cognitiva.
În anul 1914, Walter Bradford Cannon, unul dintre cei mai mari fiziologi din America de Nord, profesor la Harvard, în lucrările sale fundamentale privind emoția, folosește termenul de stres mai întâi în sens fiziologic. În anul 1928, el dă acestui termen și un sens psihologic, atunci cînd menționează rolul factorului emoțional în evoluția bolilor. Imediat după aceasta, Cannon subliniază legatura directă dintre reacția organică și reacția comportamentală de fuga sau de lupta în fața unui pericol neașteptat, completând astfel teoria lui Darwin.
Paul-Marie Reilly, fiziolog francez, descrie în anul 1934 un sindrom general de reacție la orice agresiune, în raport cu activitatea sistemului nervos autonom, și anume sindromul de iritare.
Cu toate acestea, cel care lanseaza în limbajul medical, înca din 1936, conceptul de stres este fiziologul canadian Hans Selye. Înca din vremea în care era student în medicina la Universitatea din Praga, Selye a fost intrigat de sindromul general al maladiei, sindrom descris de pacienții afectați de boli infecțioase, prezentând toți aceleași simptome, însă fară vreun simptom specific. Selye deduce din aceasta că trebuie să fie vorba de un răspuns nespecific al organismului la boală.
Tot în anul 1936, descrie “sindromul general de adaprare” (SGA) ca fiind efortul făcut de organism pentru a răspunde solicitărilor mediului și concluzionează că raspunsul la diferiți agenți stresori este dominat de hiperactivitatea cortexului suprarenal.
Ce este stresul?
Stresul este o reacție defensivă a corpului uman supus la o presiune externă excesivă. Este limita la care presiunea de zi cu zi se termină și începe stresul. Când nivelul de stres este ˝normal˝ corpul uman este dispus să facă față și să rezolve toate problemele externe..
Când nivelul de stres crește și devine cronic, acesta produce efecte negative la nivel organic și fiziologic, producând la nivelul organismului uman anxietate, încordare, tensiune, îngrijorări, dificultăți asupra concentrării, dureri musculare, dermatite, diverse patologii cardiace, scăderea imunității etc.
Canadianul Hans Selye, introduce conceptul de stres propriu-zis în anii 50, concept ce ocupă un loc important mai întâi în medicină, apoi în psihiatrie. În conceptia lui Selye, stresul nu este decât o reactie biologică și generală, adică “o stare care se traduce printr-un sindrom specific, corespunzator tuturor modificarilor nespecifice, induse astfel într-un sistem biologic”.
Un ansamblu de reacții al organismului uman față de acțiunea externă a unor agenți cauzali (fizici, chimici, biologici și psihici) constând în modificări morfo-funcționale, cel mai adesea endocrine.
El definește stresul la început ca fiind o agresiune, apoi ca o reacție a subiectului la o agresiune, ultima reprezentând un stresor.
Conform concepției lui Selye, tensiunile care produc stresul fac parte din viața cotidiană. Stresul caracterizează o reacție psihologică complexă extrem de intensă și relativ durabilă a individului confruntat cu noi și dificile situații existențiale.
Printr-o extensie nejustificată, în societatea contemporană oamenii se plâng frecvent de stres incluzând în această categorie elemente relativ banale și stupide rezultate din conviețuirea urbană a oamenilor (stresul călătoriei cu metroul, al zgomotului ambiental, mass-mediei). Conceptul de stres s-a demonetizat căpătând formule atipice.
Stresul poate genera un disconfort temporar și de asemenea poate induce consecințe pe termen lung. În timp ce prea mult stres poate altera starea de sănătate a unui individ cât și bunăstarea acestuia, totuși, un anumit volum de stres este necesar pentru supraviețuire. Stresul se poate concretiza în diminuarea normalității functiilor sau chiar în apariția bolilor, dar poate ajuta persoana aflată într-o stare de pericol și contribuie în accentuarea achizițiilor.
Adaptarea constituie condiția fundamentala a supraviețuirii ființelor vii în natură și societate. Atât în cazul omului cât și al animalului reacțiile adaptative sunt în covârșitoarea lor majoritate învățate, dobândite.
Definirea stresului este îngreunată de faptul că această noțiune cunoaște numeroase accepțiuni. J.B.Stora le-a menționat:
- ” stresul, în sensul său activ, este o forță care produce o tensiune: este vorba de un stimul extern, fie fizic (zgomot, caldură, frig), fie psihologic (necaz, tristețe);
- ” stresul este înțeles ca rezultatul acțiunii exercitate de un stresor, agent fizic și/sau psihologic și/sau social, asupra sănătății unei persoane (consecințele biologice, mentale și psihice ale acțiunii acestui agent asupra sănătății persoanei);
- ” stresul este concomitent agentul stresor și rezultatul acestei acțiuni, în diversele sale dimensiuni particulare; această semnificație este reținută în numeroase lucrări apărute după Hans Selye;
-” stresul nu mai este luat în considerare ca reprezentând consecințele somatice, ci ca aparare a funcționării psihicului față de stimulările senzoriale și motrice.
Bazându-se pe diverse lucrăari, Jonas și Crocq propun următoarea definiție: “Stresul este o reactie fiziologica si psihologica de alarmă, de mobilizare și de apărare a organismului (sau, mai bine, a individului, a persoanei) față de o agresiune, o amenințare sau chiar – s-ar putea spune – față de o situație trăită neobișnuită”.
O altă definiție a stresului este cea propusă de Ph.Jeammet și colaboratorii săi: “Noțiunea de stres, în accepția ei cea mai largă, cuprinde orice agresiune asupra organismului, de origine externă sau internă, care întrerupe echilibrul homeostatic. Această acțiune poate fi fizică, sub forma stimulilor nociceptivi (temperatura, zgomot) sau a agenților traumatizanți, infecțioși sau toxici. Ea poate viza nivelurile cele mai înalte ale integrării senzoriale și cognitive, perturbarea atingând în acest caz sistemul de relație al subiectului cu mediul sau”.
Termenul de stres are în general două accepțiuni:
a) situație, stimul, ce pune organismul într-o stare de tensiune;
b) însăși starea de tensiune deosebită a organismului prin care acestă își mobilizează toate resursele sale de apărare pentru a face față unei agresiuni fizice sau psihice.
În cazul în care accentul este pus pe starea organismului, pe reacțiile acestuia la agenții stresori, se au în vedere răspunsurile emoționale în exces. Aceste răspunsuri emoționale sunt exprimate vizibil în comportamentul individului, în limbaj, activitatea motorie, precum și în devierea diferitelor constante psihologice sau fiziologice.
În faza de început a cercetărilor sale, H.Selye a fost tentat să definească stresul ca fiind gradul de uzura și suferință a organismului provocat de modul de funcționare sau de leziuni. Preluând ideile lui Hipocrate care considera că boala nu este numai suferința, ci și uzură, vătămare, efortul pentru a reveni la starea normala, Selye descoperă mecanismele de adaptare a organismului la acțiunea agenților stresori identificând astfel reacțiile de apărare ale organismului, și anume sindromul general de adaptare.
Sindromul general de adaptare (SGA) este caracterizat prin trei stadii:
1) Reacția de alarmă ce reprezintă primul răspuns al organismului, mobilizarea generală a forțelor de apărare a organismului. Acest prim stadiu cuprinde două faze: faza de șoc (caracterizată prin hipotensiune, hipotermie, depresie nervoasă etc.), cu vătămarea sistemică (generală) bruscă, urmată apoi de o fază de contrașoc, în care apar fenomenele de apărare (hiperactivitatea cortico-suprarenalelor, involuția aparatului timico-limfatic etc.).
800px-General_Adaptation_Syndrome.jpg
Diagrama Sindromului General de Adaptare de H. Selye
(David McQuillan, Exploring Psychology 7th ed. (Worth) page 398.)
2) Stadiul de rezistență în care sunt activate mecanismele de autoreglare. Cuprinde ansamblul reacțiilor sistemice provocate de o expunere prelungită la stimuli față de care organismul a elaborat mijloace de aparare.
3) Stadiul de epuizare este foarte asemanator reacției de alarmă, când datorită prelungirii acțiunilor agenților nocivi, adaptarea organismului cedează.
Prin urmare stresul reprezintă starea de conjuncție rezultată din acțiunea agentului stresor și capacitatea de adaptare a organismului. Cu cât o persoană se află mai frecvent în starea de alarmă sau de rezistență, cu atât este mai mare riscul instalării epuizării cu toate consecințele sale negative.
Dacă accentul este pus pe situație, pe factorii generatori ai stresului, de această dată se are în vedere caracterul lor neobișnuit, neasteptat, chiar agresiv care amenință starea normală a organismului.
În accepțiunea lui Piéron, stresul poate fi identificat cu agresiunea, cu acțiunea violentă a agenților stresori exercitată asupra organismului, iar particularitățile generale ale condiției stresante sunt considerate a fi: bruschetea, intensitatea mare și caracterul amenințător al situației.
Omul se confruntă deseori și cu situații adaptative inedite, intens solicitante și față de care nu are totdeauna reacții adaptative eficiente, dinainte elaborate. Asemenea situații sunt de natura să perturbe prin ineditul și dramatismul lor schemele adaptative deja elaborate și existențe și să-l oblige pe individ la identificarea altora noi.
Pentru unii cercetători, stresul reprezintă un eveniment ce produce tensiune sau îngrijorare, iar alții privesc stresul ca o percepție individuală a unui eveniment – modul în care un individ interpretează situația. Majoritatea experților definesc stresul ca fiind răspunsul psihologic și fiziologic la anumiți stimuli perceputi de către individ ca fiind amenințări. Astfel de stimuli sunt denumiți stresori sau agenți stresogeni.
Oamenii percep situațiile în moduri foarte diferite. O persoană evita zborul cu avionul deoarece îl consideră un factor de stres pe când o altă persoană cauta acest mod de călătorie tocmai pentru că este încântat să zboare. Percepția persoanei asupra stimului sau evenimentului este însoțită adesea de gânduri și sentimente ce au fost deja învățate, adesea în copilărie. De exemplu, o studentă respinsă la examenul de absolvire se poate simți chiar devastată, răvășită datorită asociației subconstiente cu experiențele nefericite ale eșecului de pe timpul când era copil. Un student cu experiențe neplăcute aproape inexistente în ceea ce privește eșecul la examene va aborda căderea mai degrabă ca o provocare decât ca un eșec. Chiar dacă agentul stresor este același pentru ambii studenți totuși perceptiile lor și răspunsurile la stimul sunt total diferite.

Bibliografie:
* Selye, Hans: The Stress of life; McGraw-Hill (Paperback)
* Selye, Hans: The nature of Stress, International Institute of Stress, University of Montreal, Montreal, Quebec, Canada • Psih.Eusebiu Tihan, Psih. Laura Ghiza : Stresul – mecanisme fiziologice și psihologice, Ed. Institutului de Ecologie Socială și Protecție Umană – Focus -
* Adina Berciu Drăghicescu: Manual de secretariat și asistență managerială
* Pancheri, Paolo: Stress, emozioni, malattia; Mondadori 1983
* Grossarth-Maticek, Ronald: Systemische Epidemiologie und präventive Verhaltensmedizin chronischer Erkrankungen; ISBN 3-11-016518-X; de Gruyter, Walter, GmbH & Co., Berlin 1999
* Grossarth-Maticek, Ronald: Autonomietraining: ISBN 3-11-016881-2; de Gruyter, Walter, GmbH & Co., Berlin 2000
* Hüther, Gerald: Biologie der Angst; ISBN 3-525-01439-2; Vandenhoeck & Ruprecht (GmbH &, Göttingen 1997)
* Santo Di Nuovo, Luciano Rispoli, Emilia Genta Misurare lo stress. Il Test M.S.P. e altri strumenti per una valutazione integrata; Franco Angeli 2000

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>