În prag de sărbătoare

În prag de sărbătoare

Ultimele postari ale lui Miron Bogdan (vezi toate)

Mai sunt cateva zile pana la 22 decembrie – ziua general acceptata ca marea sarbatoare a rasturnarii jugului comunist si a victoriei capitalismului. Nu sunt un nostalgic al vremurilor apuse si nu consider ca am dus-o mai bine sub comunism – dimpotriva. Dar astazi vreau sa scriu despre cum era viata prin ochii unui copil de 7 ani, in raiul socialist.

Parintii mei erau proletari, lucrau pe schimburi diferite ca sa poata avea grija de mine si de sora mea. Bunica lucra intr-o Alimentara. Imi amintesc diminetile reci, cand ma pregateam somnoros sa merg la scoala, impins de la spate de grija parinteasca. Nu uita pachetelu, nu uita geanta, nu uita sa te speli pe fata, nu uita cravata (de pionier, pentru cine nu stie). Iata dar cum era:

Ce vedeam

Soselele erau pustii. Lucrul acesta pare ciudat astazi – dar atunci abia vedeai cate o masina. Si masina era Dacia. Rar cate un Oltcit sau ARO. Aveam un joc cu cei de varsta mea – ne intreceam care din noi reuseste sa vada o Dacie neagra. Era Bugatti-ul absolut al masinilor, nici macar vecinul Ioji de la 3 nu avea asa ceva. Oricum – si daca aveai masina nu prea te ajuta. La PECO rar vedeai benzina.

Pe strazi vedeai lume cu sacose. Toata lumea avea cate o plasa, din rafie sau panza. In piete vedeai putina lume. Nu se targuiau. Cumparau de la rusi, de la unguri, de la sarbi. In magazine nu vedeai nimic. Vizita in cel mai mare magazin din Arad – the Ziridava mall era pur si simplu o distractie in sine pentru ca urcai scari rulante. Marfurile erau panzeturi, cateva pereche de pantofi (imi atragea privirile cizmulitele de cauciuc – alea erau frumos colorate), niste jucarii din lemn sau plastic ordinar si cam atat. Era si mai rau in magazinele alimentare. Acolo chiar nu vedeai altceva decat pereti albi decorati cu carlige de macelarie. Daca vroiai sa cumperi ceva – trebuia sa ajungi dimineata, la ore infernale – am si acum flash-uri stand la cozi infrigurate, cu cartele in mana, ca sa cumparam chestii de mancare. Si vedeai alti oameni, infrigurati si inghesuiti, cu cartele in mana.

Iar in clase vedeam un tablou – peste tot acelasi. Vedeai inainte de toate portretul photoshopat a lu Ceausescu (nu arata rau daca e sa fiu sincer). Un fel de bunic elegant, la cravata, zambitor, cu privire semeata dar blanda si visatoare in acelasi timp… Indiferent in ce clasa sau instittie intrai – Ceausescu era cel care te intampina.

Ce auzeam

Comunismul in sine era plin de zgomot! O parada de 23 August era ceva nemaipomenit de maret! Fanfare, muzica patriotica, lozinci, chestii, nebunie! Orice vizita a lui Ceuasescu se lasa cu strigate fericite, claxoane vesele, munti de voie-buna si incantare. Auzeam zeci de artisti grabiti zbierand insipid aceleasi melodii despre iubire si drumuri si etajere. O galagie infernala – peste tot! Dar tot acest vacarm nu izbutea sa acopere sunetele. Scancetele. Suspinele. Soaptele. Tin minte serile in care aveam curent – iar care tata incerca sa prinda Europa Libera. Nu intelegeam ce e – dar auzeam o alta voce, o voce care nu se asemana cu tonul alert si voinicesc al prezentatorilor cotelor apelor Dunarii. (Va amintiti – Corabia – cinq cinq cinq centimetres – Gheata la mal!). Auzeam mult ungureste – noi, cei din vestul tarii prindeam Magyar TV. Auzeam ciudate intrebari de la tovarasa invatatoare Cum am putea noi, micii pionieri, sa slujim patria si partidul? (Erau intotdeauna patria si partidul, inseparabili, ca un monstru bicefal). Auzeam mici rabufniri atunci cand se lua curentul iar ne lasa porcii aia fara lumina! Auzeam sarbeste, si imediat stiam ca e rost de ciocolata din aia buna. Auzeam franturi de fraze mestesugaresti venind de la adulti fac eu rost, nu-i treaba ta, am io o pila acolo!

Ce purtam

La inceput am purtat sortuletul. Si o sepcuta si o cravata portocalie ce se prindea la nasturii de la camasuta – eram soim al patriei! Asta era la gradi. Apoi am ajuns la scoala. Acolo purtam uniforma. Eram toti la fel – baietii aveau uniforma aceea albastra si o camasa cu patratele, iar fetele un sort si o rochita – in aceleasi nuante. Si mai tarziu, din clasa a 2-a am primit mareata cravata de pionier. Rosie. Mie imi placea sa imi imaginez ca sunt cow-boy – si o purtam in fiecare zi. Daca nu o purtai era bai – trebuia sa faci rost de la cineva. Tovarasa invatatoare a noastra era din alea de treaba, avea cateva de rezerva, dar erau destui, in alte clasa, care incasau la palma pentru ca si-au uitat cravata acasa. In zilele speciale purtam o camasa alba – si daca erai sef de detasament sau alte tipuri de leader aveai si niste ciucurei galbeni sau rosii – de vis! Eu nu aveam ciucurei – si de fiecare data imi venea sa imi musc pumnii de ciuda cand ii vedeam pe altii. Indiferent insa de echipament – diferenta se facea la caciuli si alendeloane. Stiai ca-i vai de steaua ta daca aveai caciula de lana si geaca de fas. Erai neam de avut – purtai caciula de iepure si alendelon! A nu avea alendelon echivala cu a nu fi in trend. Era I-Phone toalelor, era musthave-ul sezonului de iarna! Iar daca erai chiabur in toata regula – erai incaltat in oteri! Alte vremuri!

Ce stiam

Stiam ca aveam un conducator iubit. Inainte de orice, de mama, de patrie, inainte de a ne naste, inainte de a comunica – invatai despre conducator. Astazi putem sa aruncam cu cerneala si sa agitam catuse – atunci stiam un singur lucru, si il stiam bine! Stiam sa citim de la sase ani. Intram in forta in lume, si la sfarsitul primei clase citeam poezii patriotice – si vai ce versuri imbecilizante puteau fi asternute in manuale! Dar nu conta, principal era ca toti copiii erau inaintati in buchisire, si nu exista mandrie parinteasca mai mare decat atunci cand un copil recita suav un poem!

Stiam despre fascisti si despre daci si despre romani. Stiam ca Dunarea se varsa in Marea Neagra, si ca litoralul romanesc e atat de vestit de lungul mapamondului ca e tixit de turisti straini. (Nu stiam exact ce inseamna turisti straini). Stiam ca pe 23 August se merge la parada si se mananca mici. Stiam ca Profiterolul e cel mai bun desert care exista pe lumea asta. Stiam ca exista niste fructe care veneau ca pasarile (din tarile calde) – se numeau banane si portocale. Dar nu vazusem de mult alte fructe cu exceptia merelor si a nucilor. Stiam ca primul om care a ajuns in spatiu e rus, si primul roman in spatiu e Prunariu. Stiam ca in anul 2000 comunismul va triumfa in toata lumea. Si mai stiam ca daca invat o sa merg la facultate si o sa fiu inginer. (Dar nu stiam ce inseamna inginer).

Ce credeam

In acele vremuri ciudate, cand nimeni nu spunea nimic incriminatoriu, credeam ca desenele animate exista doar sambata si duminica. Credeam ca daca spargi ecranul televizorului poti sa scoti de acolo niste omuleti miniaturali cu care te poti juca. Credeam ca meseria cea mai frumoasa din lume e cea de militia – pentru ca puteai sa tragi cu pistolul. Credeam ca daca nu esti cuminte vine un tigan, te baga intr-un sac, si te duce. Credeam ca Lacatus e cel mai mare si mai important om din lume. Credeam ca e plictisitor sa merg la biserica – nu aveam nicio tragere de inima cand vedeam ca trebuie sa ma imbrac frumos, stiam ce urmeaza. Credeam ca Parcul Copiilor din Arad e locul cel mai frumos de pe Pamant, si credeam ca doar sambata dupa-amiaza e deschis la cofetarie. Credeam ca Lumea copiilor e un cantec sublim, si doar Treceti batalioane putea sa il intreaca. Credeam in promisiunile de mai bine – in vesnica, neobosita lupta a comunistilor impotriva fascismului si in puternica chemare de a constri comunismul. Asa mici cum eram – ne indoctrinau…

Ce altceva?

Nu pot spune ca viata mea era grea. Dar mi se pareau ciudate desele pene de curent si temele facute la lumanare; galantarele goale din magazine, pazite de un nene gras imbrcat in alb; coada de la sifonarie… Conceptul cel mai dificil era Partidul. Auzeam cantece despre partid, invatam poezii despre partid, ni se spunea ca ne vom inscrie in partid… dar de fapt nu stiam ce era partidul. Cu ce se mananca, unde se gaseste, cine e, ce vrea de la mine, cum arata… Era o nebuloasa, puternic precum Harap-Alb, dar de negasit precum o comoara. Nu se putea gasi la mercerie si nu il auzeai la radio. (Era acoperit de vocea Marioarei Murarescu?) Si ca sa fie totul si mai incurcat – tata se uita la o partida de fotbal!?! Sa fie sotia lui Partid oare?

Au trecut 30 de ani. Eu m-am schimbat, Romania s-a schimbat, oamenii s-au schimbat, magazinele s-au schimbat, conducatorii s-au tot schimbat. Singurul care nu s-a schimbat  e Partidul…

(Vizualizări: 95 în total , 1 azi)

Miron Bogdan

Profesionist în Vânzări și Logistică- un arădean cu mult talent și pasiune pentru cuvântul scris.

This Post Has One Comment

  1. Rebeca

    Very nice writing 🙂

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.